Despre ea… Mama mea

Mama m-a învățat aproape tot. M-a învățat cum să fiu și cum să nu fiu. M-a învățat: cum să mă port în public sau la masă, matematică, să citesc…

M-a mai învățat cum să nu fiu ca mamă. Am crescut cu gândul ascuns că voi fi pentru copilul meu (dacă voi avea) tot ceea ce ea nu a fost pentru mine. Să fiu de partea lui/ei atunci când toți vor fi contra, nu ca mama, care se alătura prima celeilalte tabere.

Am învățat să las mândria de-o parte și să îmi cer iertare copilului meu atunci când mă ia valul și spun mai multe decât ar trebui sau în maniera greșită. Ea nu a făcut niciodată asta. Nici adultului care i-a reproșat, nici fetiței de 5 ani care tocmai încasase palma fulger urmată de ore de lipsă de comunicare. Iertarea venea doar după minute în șir de implorări și plâns în genunchi.

Țin minte și acum ultima dată când am stat în genunchi, plângând și implorând. Aveam 26 de ani. Nu era de acord cu nunta pe care urma să o facem. Îmi disprețuia alesul. Simțeam disprețul întinzându-se și asupra mea. Dar nu asta conta. Conta să o știu de partea mea, măcar o dată. S-a întâmplat ca de obicei… a tăcut multe ore.

Am învățat să îmi ascult copilul. Cu răbdare și iubire. La mine era întâi bătaia apoi explicațiile.

Am dat la ASE pentru că mama a făcut ASE-ul. Mă pregătisem pentru medicină până în semestrul 2 din clasa a 11-a. Ea nu era de acord. Este inutil să spun cum erau genunchii mei după conversațiile despre carieră.

Cred că am iubit-o din instinct. Nu cred că există copil care să nu își iubească mama. Dar uitându-mă în urmă, nu văd iubire, ci frică. Mereu mi-a fost frică. Eu așa am învățat iubirea. Mă trezesc de multe ori că mă pun în situații periculoase sau nedemne vis-a-vis de partenerul meu. Cumva, am nevoie să iubesc cu teamă cu sentimentul acela în care aștepți să fii pus la colț sau certat. Să îmi acopăr minciunile îmi dă o emoție atât de intensă de frică și confort, în același timp… Paradoxal, nu?

A făcut și lucruri bune? Desigur! Ea m-a învățat să iubesc cărțile, să îmi placă munca și să fiu prietena cuiva. Pe ultima am învățat-o observând cum era cu alții, nu cu mine.

Pe la vreo 12 ani, în perioada în care ciclul meu nu se stabilizase și venea haotic, am întrebat-o pe mama de ce nu mai vine. Răspunsul a fost: “poate tu știi mai bine, dar eu n-am nevoie de o curvă la ușa casei.” A mai vorbit cu mine a doua zi, când am reușit să o întreb ce este aceea o curvă. A doua oară mi-a adresat același cuvânt la 21 de ani, a doua zi după ce mi-am început viața sexuală.

Ascundeam notele mai mici de 8. Nu erau multe, dar erau. Prin clasa a 6-a am luat un 6 la matematică și un 5 la istorie, ambele în aceeași zi. Când am ajuns acasă, am deschis frigiderul și am pus ochii pe o cutie de ampicilină. În 10 minute era în stomacul meu. M-a prins. Mi-a băgat degetele pe gât și a trebuit să beau un litru de lapte. În discuția care a urmat, am aflat că sunt adoptată. În viața care a urmat, am aflat și cât sunt de nerecunoscătoare pentru acest gest.

Acum mama are o formă de demență, cel mai probabil Alzheimer. În afară de mândria ei, nimic nu mai este la fel. Poate nici mândria… parcă este și mai mare (nu credeam că este posibil). Refuză orice idee legată de un consult psihiatric. Eu sunt inamicul numărul 1. Principalul argument este ca vreau să o scot nebună și să o arunc pe străzi. Din nou, sunt nerecunoscătoare.

Totuși, îmi este greu să ma uit la ea și să nu fie ea. Îmi este infernal de greu să o ascult cum vorbește cu mine, despre mine. Mereu mi-am zis că nu cred că voi plânge dacă o voi pierde. Încep să cred că nu este așa.

Îmi este greu să o vizitez. Nu știu cum să reacționez sau cum să găsesc în mine calmul și iubirea pe care ar trebui să le primească din partea mea. Vreau să le am și să i le ofer. Dar încă le caut în mine. Sunt atâtea răni sângerânde… uneori, ură. Ce doare și mai tare este sentimentul că orice șansă de a mai construi vreo punte s-a risipit. Cumva, simt că o urăsc și pentru asta. Rămâne tot ca ea…

Mama ar trebui să fie într-un centru pentru bătrâni. Ar trebui să fie pe tratament și în siguranță. Pentru asta are nevoie de un diagnostic și de prescrierea unui tratament. Nu o primește nimeni altfel. În plus, ar putea pleca oricând, întrucât ea este un om cu discernământ în fața societății. Mi s-a spus că soluția pentru ea este chemarea ambulanței. Încă nu pot. Îmi este frică. Și frica pe care o simt este mult mai mare decât orice logică. Frică de ea.

De câte ori vorbim despre situația ei, devine defensivă și ușor agresivă. Dar nu în ce se transformă ea este problema, ci în cine mă transform eu. Eu redevin fetița de 5 ani, așteptând “cârpeala peste bot” și uitându-mă cu frică după cureaua agățată în cuier…